“We make a living by what we get. We make a life by what we give.”
Winston Churchill
“We make a living by what we get. We make a life by what we give.”
Winston Churchill
Tradiția nu se păstrează prin declarații pline de patos.
Se păstrează prin transmitere către generațiile ce vin după noi. Iar transmiterea nu începe niciodată cu explicații, ci cu prezență, cu ancorare în aici și acum.
Un copil lângă masă.
O mână mică care încearcă să învelească.
O greșeală corectată cu răbdare.
Un timp care nu este grăbit.
Așa începe viitorul tradiției.
Copiii nu învață tradiția, o trăiesc
În comunitățile în care tradiția este vie, copiii nu sunt „introduși” formal în ea. Ei cresc în interiorul ei.
Stau în bucătărie. Observă. Întreabă. Ajută. Uneori încurcă. Alteori au rolul lor.
Acest tip de învățare nu este o practică pedagogică, ci relațională. Nu presupune lecții, ci repetiție. Nu presupune evaluare, ci încredere.
Copilul nu trebuie să știe de ce se face un lucru. Va afla mai târziu. Important este că îl face.
Gesturile care devin memorie musculară
Transmiterea tradiției culinare este, în primul rând, o practică corporală.
Mâna învață înaintea minții. Ochii văd înainte să iasă cuvintele.
Cum se ține frunza.
Cât se strânge.
Cum se așază în oală.
Aceste gesturi nu pot fi predate prin intermediul unor manuale. Ele se deprind prin imitare. Exact ca mersul, ca vorbitul, ca salutul.
De aceea, dacă o generație nu mai gătește, nu se pierde doar o rețetă. Se pierde o memorie a corpului.
Atelierul – spațiu de întâlnire între generații
Atelierele gastronomice cu copii nu sunt cursuri de gătit.
Ele sunt spații de întâlnire între lumi.
Copiii vin cu nestinsă curiozitate.
Păstrătoarele de tradiții vin cu o bogată experiență.
Între ei se creează un schimb care nu este de natură ierarhică.
Copilul întreabă „de ce”.
Femeia răspunde „așa se face”.
Și, în acel spațiu, apare dialogul.
Atelierul nu înlocuiește bucătăria de acasă, dar o susține. O face vizibilă. O validează.
Tradiția ca experiență
Unul dintre cele mai mari riscuri ale transmiterii către generațiile viitoare este transformarea tradiției în sarcină.
„Trebuie să știi.”
„Așa se face.”
„E rușine să nu știi.”
Proiectul „Sarmale, Oale și Taclale: Redescoperirea Gustului Tradițional Bănățean” propune o altă abordare: tradiția ca invitație.
Copiii sunt invitați să participe, nu obligați să reproducă. Să înțeleagă, nu să execute.
Această schimbare de paradigmă este esențială pentru viitor. Tradiția supraviețuiește doar dacă este dorită.
Ce se transmite, de fapt
Dincolo de tehnici și rețete, prin aceste ateliere se transmit lucruri mult mai profunde:
Aceste valori sunt perfect compatibile cu lumea contemporană. Ele nu concurează cu tehnologia, ci vin în completarea ei.
Viitorul tradiției nu este în trecut
Tradiția nu merge înainte privind peste umăr înapoi.
Merge înainte adaptându-se.
Copiii care învață astăzi să facă sarmale nu vor găti identic peste 20 de ani. Și nici nu trebuie să facă asta. Important este să păstreze gestul, sensul și relația.
Viitorul tradiției nu stă într-o replicare perfectă, ci într-o continuitate inteligentă.
De ce transmiterea este o miză culturală?
În contextul patrimoniului cultural imaterial, transmiterea este criteriul central. Fără ea, documentarea rămâne arhivă. Cu ea, tradiția rămâne vie.
Proiectul „Sarmale, Oale și Taclale: Redescoperirea Gustului Tradițional Bănățean” investește în copii și ateliere tocmai pentru că acolo se decide viitorul.
Pentru că tradiția nu se moștenește automat.
Se învață.
Se trăiește.
Se alege.
